Maria Caras

Vara este anotimpul când libertatea capătă aripi, făcând să prindă zbor totul în jur.Zboară păsările,clătinându-şi aripile în apele cerului. Zboară fluturi din floare în floare.Şi sufletele oamenilor sunt zburătoare. Mânate  de dor, frământate de gânduri tăinuite,de aspiraţii înalte, ele evadează adesea şi, asemenea gândului,traversează infinitul…

           Sus de tot, într-un zbor aparte şi deosebit , în înaltul cerului ,înaintează nori  care par a fi lipsiţi de griji şi de probleme. Ici-colo, în largul cerului siniliu, apar nouraşi, pui de nori. Ei îşi fac curaj şi se avântă temerar spre norii cei mai mari.După ei se iau şi alţi semeni de-ai lor care se alipesc cuminţi de primii şi tot alaiul înaintează spre norii severi şi maturi. Aceştia par a fi stăpânii cerului. Ei se mişcă agale,plini de importanţă.

Nouraşii se apropiară de norii solitari, zbenguindu-se şi jucându-se între ei,aemeni copiilor.Furaţi de veselia celor mici, norii cei mari au îngăduit din graba lor, lăsându-se ajunşi de nouraşi. Înconjuraţi de o excadrilă de nouraşi zbânţuiţi, norii mari, însoţiţi de nouraşii mici şi de cei pitici , au colonizat partea răsăriteană a cerului, înscriind o lungă şi surie fâşie , care împărţea cerul în două:cea cu nori şi cea fărănori.Curioşi să vadă ce tot cercetează norii mari, cei mici şi-au îndreptat şi ei privirile spre pământ. Au văzut că pe un covor verde ,  presărat cu flori multicolore , se jucau nişte copii. Aceştia săreau unul după altul, dansând într-un cerc. Impresionaţi de veselia  şi ritmul dansului, norii s-au luat de mână şi au făcut şi ei o horă. Aşa cum cerul e nemărginit, în infinitul său era loc pentru toţi doritorii să horească. Chiar şi norii care până nu demult stăteau cuminţi mai într-o parte s-au prins în horă. Şi s-au adunat mulţi, mulţi nori. Erau de toate neamurile şi atât de mulţi, încât întinderile cereşti li se părură neâncăpătoare. Începu o înghesuială nemaivăzută. Înfierbântaţi, norii au prins a da din coateca să-şi facă loc, dar zadarnică trudă! Erau atât de mulţi, că-n ciocnirea şi-n încăierarea lor , îşi loveau frunţile , de săreau scântei din ele. Fulgerele prinse a brăzda cerul.Î n toată împrejurimea răsunau tunetele. Se întunecă brusc.Săgeţile de foc se înteţiră, semănând frică, uimire şi curiozitate.Cei mai slabi dintre noutaşi obosiseră şi începură să plângă.

Lacrimile lor de supărare căzură pe pământ. Stropi mari şi rari se aşezau pe drumuri şi şosele, adunându-se în pete umede, întunecate.Sunetul căderii lor semăna cu paşii domoli şi îngăduitori ai bunicilor. Scâncetul nouraşilor s-a transformat  treptat într-un plâns adevărat. Din cer prinse a ploua cu stropi mulţi, mărunţi şi grăbiţi. Această grabă semăna foarte mult cu alergatul la ore a picilor din clasele primare, care nu-şi dau ghes când aud sunetul la lecţii.

Tunetele şi fulgerele au continuat multă vreme. Din cer coborau pe picioare lungi norii topiţi de fierbinţeală. Acum plângea tot cerul. Doar cei de pe pământ admirau de după ferestre frumoasa ploaie, care se născuse dintr-o nevinovată intenţie a nouraşilor  de a se juca şi ei ca picii din lunca cu flori. În ritmul liniştit al ploii aveai impresia că îngerii, solii cereşti ai Domnului, se plimbau pe pământ. Ei îl spălau şi îl alintau , sărutau orice vietate, orice frunză, orice petală. Două feţe sfinte ale Universului- preabunul, harnicul şi  răbdătorul Pământ, darnicul şi multiubitorul de oameni – Măria Sa ,Cerul, aveau un moment de sftat. Ei semnau pactul de unire şi de dăruie în numele vieţii,pact legat prin taina ploii. Şi această ploaie de scurtă duată, ca şi cele ciobăneşti – lungi, domoale,cu stropi mărunţi, ploile de vară erau dorite de inima omului.

Ploaia a durat puţin.În acest timp Cerul şi Pământul s-au ţinit frumos de mâini, s-au îmbrăţişat frăţeşte, cum o fac de obicei oamenii cei buni şi-n viaţa noastră pământească. Multă apă s-a strecurat până la rădăcinile însetate ale pomolr, ale plantelor care şi-au potolit setea.

…Lanul de grâu , împovărat de-atâta apă, se odihneşte. Spicuşoarele pline de rod se odihnesc şi ele mulţimite că şi-au umplut boabele cu aghiasma cerului.

Pe cer se mai zăreau câţiva nori. Subţiaţi de plânsul lung ce îi apucase, acum ţineau calea spre asfinţit.În urma lor , pe cerul limpede şi curat, a apărut Soarele. Mare şi frumos, el strălucea uimitor  de generos. Astrul trimise prin razele sale un salut fierbinte tuturor celor de pe pământ, îndemnându-i să iasă afară, să nu se mai ascundă de ploaie, Ca răspuns, dinspre pământ , pe un fir de abur nevăzut, natura vegetală a trimis către cer tot multicolorul din flori, din iarbă, din fructe şi legume; din tot ce avea suflet şi culoare.Şi pe cer a răsărit un curcubeu mare şi curat, care unea în semn de împăcare Cerul şi Pământul.

Oamenii ieşiră să se bucure de ploaie, să admire curcubeul care le umplea ochii şi inima cu lumină divină.Şi tot omul cuminte ridică ochii spre cer , către acel curcubeu ce se afla aproape de Dumnezeu. Lacrimi de bucurie străluceau în ochii oamenilorîn care se legănau jucăuş culorile curcubeului.

Spre cer se înălţa p şoaptă evlavioasă şi sinceră:” Mlţumim, Doane de ploie!”

(Unul  textele  din cartea “Fenomele naturii prin povestea picăturii”Mai puteţi găsi ghicitori, poezii, curiozităţi. la tema “Fenomenele naturii)